Azi noapte a inghetat lacul… cazand din cer, peste case si nori, o ploaie marunta brazdeaza si acum ferestrele. A inghetat lacul si nici macar nu am apucat sa inot vara asta. Cum sa te impart lacule, cand tot ce e frumos si enigmatic deopotriva a-ncremenit in privirea Ei?
Zgribulit, inmarmurit si contrariat, la celalat capat al lumii, intr-o fereastra prinsa cu carlige deasupra cerului, priveste El. Isi reflecta maretia terfelita in oglinda lacului si scruteaza infinitul acela cu mintea-i de nemuritor. “E atat de simplu sa fiifericit, gandeste El si uite-i cum se zbat, uite-i cum tremura… a venit intr-adevar toamna… Oare ce cauta cu atata frenezie?
De ce nu respira? De ce nu privesc oare acolo unde trebuie? Hmm, dar daca stau si ma gandesc mai bine, uita-te la mine, cocotat aici, in locul asta despre care ei cred ca e harazitul taram al fericirii. Imi place lacul asta desi oglindeste cam mult tristetea umana. Ce-ar fi sa cobor o zi si sa-mi vad chipul mai de aproape?”
O gasi rezemata de tocul usii de la intrare. Tragea cu sete dintr-o tigara, cu mintea alergand catre cine stie ce scena. Privea fix catre un loc despre care el isi amintea foarte bine, dar atat de fix incat ai fi zis ca din ochii ei, acele se infigeau mai ceva ca sagetile in tinta deja prestabilita. Ii placea sa fumeze atat de mult incat numai atunci, ideile ii curgeau prin vene, dandu-i viata.
“Ce mai e de data asta? De ce ai venit iar? Ce nu-ti place acolo, in lumea ta?”
“Tu nu-mi placi in lumea mea. Nu-mi placi pentru ca nu vrei sa existi acolo. Te incapatanezi atat sa cauti ce se afla dincolo de cortina incat nici macar nu indraznesti sa treci de ea. Iti place scena aia atat de tare incat te identifici numai si numai cu ea. De mine uiti si asta nu-mi place in lumea mea.
Credeam ca daca iti las libertatea asta ai sa te intorci… dar tu nu si nu, vrei cu tot dinadinsul sa imi faci in ciuda crezand ca numai asa ai sa descoperi intelesul.”
Aceeasi incapatanare i se citea si acum pe chip. Si aceeasi dorinta de a intelege… vantul incepuse sa rascoleasca trupuri, idei si lacrimi. Peste toate ploua incet iar ea, mica si plapanda se indragostea in coltul acela de usa, pentru prima data in viata. Privea lacul acela si se afunda in infinitul lui. Privea luciul magnetic si intunecat si descoperea dincolo de perdeaua lui, vieti, lumi nebanuite, destine si mai presus de toate, pe Ea. Valatuci de fum erau purtati pe aripi de ceata, pana la oglinda lui. De ce se intunecase oare? Avea sa vina iarna iar ei, departe de mugetul orasului prafuit, priveau in zori, un lac imbracat in rochiile unei toamne rosiatice. Departe de tot, departe de ei, intr-o tacere imposibil de spart, priveau fumand printre frunze uscate.
“Stii, intotdeauna i-am invatat pe altii cum sa lupte. Intotdeauna am avut cu mine o oglinda pe post de masca asa ca fiecare vedea in mine un fel de zid pe care n-ai putea vreodata sa-l darami.
Astazi, privind intr-o alta oglinda cred ca a venit timpul sa recunosc ca si eu am fost candva ca ei. Si pe mine m-a durut si eu am plans si din mine a sfasiat viata cat a vrut. Dar am avut putere, uitandu-ma la ei, sa ma ridic. Tu crezi ca voi ajunge vreodata dincolo de cortina de catifea? Imi spuneai mereu ca acolo este locul meu, iar eu pana acum nu am facut altceva decat sa urmaresc umbre create tot de mine. Crezi ca… e timpul?”
“Hai cu mine sa privim mai indeaproape fata nevazuta a lumii! Vezi cum se unduiesc valurile miscate de o mana nevazuta? Vezi cum trosnesc vreascuri sub pasii nostri? Uite, dincolo de stufarisul acela, cuiburile de rate salbatice… A venit frigul si isi vor cauta o alta casa de-acum… E tarziu, de ce nu te odihnesti? Chiar a venit timpul sa scrii cu adevarat! Priveste-te! Apleaca-te putin peste oglinda asta. Stiu, mereu ti-a fost frica, dar Medeea in realitate este doar o legenda. N-a existat!”
Nevazute aripi, incolacite de trup
Legate cu sfori groase, in urlet de fiara
Afara e crivat, inauntru vazduh
Ce arde in flacari mocnite, batai de aripi, de vara.
Si-n dans nesfarsit cadentat li-i popasul
In valatuci de fum isi ineaca azi mersul
Respira cenusa, caci la capatul ei
In zboruri inalte danseaza iar zei.
A inghetat lacul azi noapte. In tocul usii, Ea incremenise cu privirea atintita in oglinda. Intunecata, enigmatica, supta de seva unei miscari unduitoare, oglinda crapa. Iar verdele ei s-a scurs strans intr-o singura privire, tulburatoare, misterioasa, geniala, Ea. Tacea, privind oglinda crapata. Inghetase lacul, pentru ca Ea, peste noapte, aduse din departari inchinate, suflarea vesniciei. Incremenita oglinda, incremenita natura, stropita cu picaturi reci, dintr-un cer mai presus de nori. Se indragostise cu adevarat. Pentru prima data, de cand privea intr-adevar lacul.
El se intoarse de unde venise. O privea la fel de incurcat, zgribulit si neinteles. Era mai presus decat destinul pe care poate uneori il ocolise. Era mai presus decat oglinda aceea crapata a lacului. Era ceva in aceasta fiinta, ceva care controla si, deopotriva se lasa controlat, numai dupa voia ei. Era ceva cu femeia aceasta. Era mai sus decat toate femeile. Iar El, din coltul lui de cer, privea pe furis la ea, in goana norilor ce brazdeaza lacuri, trenuri, universuri, toamne, oameni. El. Un inger!
