Nu mai e un secret pentru nimeni că îmi place țara aceasta și cutreieratul ei pe cărări. Și nici faptul că împărtășesc cu drag și cu alții, despre locurile prin care trec. Dar oare știți cui datorez eu toate acestea? Și știți cine mi-a sădit în sânge microbul numit, România? Suntem în 2003, în drum spre inima Ardealului!
O mână de oameni porneau pentru cinci zile într-o călătorie care, unora avea să le schimbe tot traseul vieții. Sau să îl modeleze. Eram pe drumuri de la șase dimineața, iar inima-mi nu mai avea răbdare. Îmi dorisem ani întregi să plec pe drumul acesta. De parcă ceva din interiorul meu știa dinainte că mă va defini în tot cea ce urma să fac de atunci înainte!
Despre ea s-a scris enorm până acum. Și academic, și mistic și de călătorie. Dar n-am văzut prea multe scrieri care să povestească și altora ce anume înseamnă Sarmizegetusa Regia, la nivel personal. Și cum poate schimba viețile anumitor oameni, mai ales…
Primul popas către inima Daciei a fost la Sibiu. Și despre această mare iubire a mea, am mai scris, chiar aici! După o raită pe la turnuri, gelateria cu înghețată delicioasă amplasată chiar pe artera pietonală din centru, niscaiva magazine de suveniruri, am mers de-a dreptul spre Orăștioara de Sus. Ultimile aprovizionări au fost făcute chiar în Orăștie, pentru că urmau câteva zile petrecute chiar în mijlocul naturii, unde ciocolata, cutiile de suc și prăjiturile cresc mai greu. Foarte greu. Defapt…chiar deloc. Așadar, din centrul orașului, pe lângă impresionanta catedrală ortodoxă începe drumul spre o altfel de viață.
Nu știam pe atunci. Doar făceam ochii mari peste tot, încercând să înregistrez prin cotloanele minții, cât mai multe. Defapt, eu mă gândeam să țin minte drumul, dacă vreodată ar fi să mă mai întorc pe aici. Chiar nu știam atunci…
Drumul șerpuiește printre dealuri, case atent înșirate precum mărgicile, care mai de care mai colorate și mai…mititele. În soarele după amiezei chiar ai crede că aici s-a născut veșnicia, prin satele acestea în care, după ora 17 abia mai vezi țipenie de om pe ulițe. Cine știe cum, rătăcit, câte unul se întoarce de la vreo rudă care stă patru case mai la deal. La deal zic, și ridic ochii către cușmele acelea împădurite. Am senzația că se uită la noi, cum alergăm în goană de roți spre inima lor. E clar că protejează ceva, se vede de la o poștă cum stau așa și scrutează zările. Dar ce anume? Și de ce e așa de importantă inima asta a dacilor de altădată de trebuie protejată chiar și de coloși de piatră și pământ?
E drept, dacă te gândești că tu nu ești un turist străin care nu a mai văzut asemenea peisaje de mai bine de 100 de ani, drumul acesta nu prea te impresionează. În schimb, dacă te uiți atent, cum până și aerul se schimbă în jurul tău, dacă îi vezi pe toți colegii tăi de călătorie cum au amuțit contemplând tabloul de dincolo de geam, începi să te gândești cum funcționează magia.
Sunt aproximativ 30km între Orăștie și Orăștioara de Sus. 30 km de dealuri, case, și șarpe de asfalt ce te duce până la poarta lor. Gândurile îmi zboară la vremurile de altădată și îmi e destul de greu să îmi imaginez toată această zonă plină de copaci, dealuri și fără limba de astfalt a caselor. Mi-e greu și să uit că nu existau cărămizile și nici acoperișurile de tablă, că femeile purtau brățări spiralate, groase și făcute din aur topit și modelat chiar aproape de locuința lor, și că, aceasta din urmă era din paie, lut și circulară, avea vatră în mijlocul ei și adăpostea cine știe câte suflete… peisajul de dincolo de geam nu se potrivește deloc cu decorul pe care încep să-l văd tot mai în detaliu, pe măsură ce mă apropii de Sarmizegetusa Regia. Dar nu-mi fac probleme… îmi spun că imaginația mea o poate lua razna prin astfel de locuri.
Trebuia să-mi fi notat atunci toate câte-mi treceau prin minte. Scene de război, focuri, zile de pace și soare, schimburi de mărfuri, mirosul pâinii proaspăt scoase din vatra unei case, copii aceia curajoși și atât de aproape de zei, templele, preoții cu ritualurile lor…dar cum mă gândeam că-s toate doar în imaginația mea, le-am lăsat să se ducă.
Odată ce am ajuns la cazare, ochii zilei își luau rămas bun de la lume. Mai erau doar câteva ore, doar atât mă mai despărțea de locul în care mi-am dorit să ajung, atâta amar de vreme. Undeva, spre miez de noapte am adormit. Însă somnul acela, dintr-o cabană de lemn, atât de aproape de strămoșii mei, numai somn nu a fost. I-am visat pe toți, ca și cum, după mai bine de 2000 de ani erau tot acolo. Și, cumva, numai noaptea se mai dezvăluiau privirii.
Dimineața nu m-a prins între așternuturi. Bântuiam ca fugărită pe afară, printre aburi, un fel de cețuri și sulițe de foc, ce încă nu pârjolea. Nu mai aveam răbdare să se trezească toți și să se urnească. Cu chiu cu vai, plecăm undeva până în ora opt, spre capitala dacilor. 25 km de drum forestier. Ok, îmi spun, mai trebuie doar un pic de răbdare. Doar că răbdarea mea pentru numărul de kilometri părea că se sfârșise încă de cu seară. Când în final mai erau doar cinci de parcurs, ghidul ne anunță că mașinile nu pot merge mai departe deoarece drumul este foarte prost și vom porni la pas spre cetatea lui Decebal.
Inițial tare am mai strâmbat din nas. Dar, acei cinci kilometri au fost exact cei care urmau să-mi deschidă apetitul pentru astfel de destinații. La orice pas găseam câte un luminiș în care să-mi odihnesc ochii. După fiecare urcuș mai abrupt, îmi ostoiam setea cu apa Sargeției. În fine, îi spune Apa Grâdiștei sau Râul Orăștie, dar îl vei găsi și sub alte denumiri. Cert este că, o apă așa gustoasă pe un soare arzător de iulie este însăși binecuvântarea lui Zamolxe!
Într-un final, după ultima cotitură, zăresc zidurile. Ai fi zis că se odihnesc acolo de mii de ani. Defapt, chiar asta făceau. O liniște asurzitoare îmi țipa în timpane, jucându-se cu imaginația mea. Nu se auzea niciun tril, niciun pas de furnică, parcă totul era încremenit, suspendat, undeva, într-un univers paralel.
Niște cai pășteau nestingheriți, învăluiți de praful colbului ce dansa jucăuș în razele ce jucau, pitulate printre copaci. E greu de descris în cuvinte ce simți văzând astfel de locuri. Te aștepți ca, în orice clipă să apară de printre trunchiuri un dac, cu cușma lui cu tot, cu sica-n brâu și ie albă, încinsă peste ițari. L-am căutat din priviri, sperând, pentru o secundă că, într-adevăr se va iți de pe undeva.
Doar liniștea ieșea de peste tot. Ne-am oprit o secundă în fața intrării în cetate. O spărtură în zid, mai exact, asta era toată poarta prin care te întorceai înapoi în timp, până în antichitate. Nici nu-mi trebuia mai mult. Mi-am trecut degetele pe zidurile acelea. Le-am atins, le-am simțit, le-am cercetat cu ochii sufletului. Eram doar eu, față în față cu munca unui meșter priceput, de acum 2000 de ani. Și dacă, mai devreme nu puteam descrie senzația pe care o ai când te întorci, după multă vreme acasă, cum oare să povestesc în cuvinte despre cum ți se zbate inima în piept ca nebuna, încercând să o ia înaintea pașilor?
Iar pașii mergeau domol, molcom, nu ca apa aceea a Sargeției care alerga în aval, pășeau încet pe pământul acela, de parcă le era teamă să nu strivească trecutul. Drumul de la poartă, printre copaci, până la Zona Sacră nu este foarte lung. Inima alerga, pașii încetineau, ochii hămesiți, nu mai aveau răbdare. Apoi, ca într-un basm, cortina s-a ridicat! Copacii s-au terminat, și-au ridicat poalele, lăsând loc unor terase, unui luminiș plin de temple, roți de piatră, cercuri de trunchiuri și geometrii exacte.
Am încremenit locului, în vreme ce inima se adăpa prin foamea ochilor. Preț de clipe am uitat să respir, să clipesc, să fiu. Priveam tot ce mi se arăta aievea în fața ochilor și nu credeam că e real. Nu semăna cu nimic din ce-aș fi putut vedea vreodată în fotografii sau documentare, la acea vreme!
După un timp mi-am făcut curaj să pășesc, desculță, prin iarba aceea mătăsoasă. Rând pe rând, sanctuarele mă primeau printre coloanele acelea, printre plintele de andezit, lăsându-mă să le explorez în voie.
Cel puțin, în dimineața aceea nu-și făcuseră apariția nici yoghinii, nici căutătorii de comori, nici toți ceilalți care făceau tot felul de ritualuri cocoțați pe temple. Apoi l-am văzut!
Soarele de andezit! O roată mare, feliată în zece conuri perfecte, ca niște soldați ce așteaptă, în gardă, ordinul. Sau, poate zece ucenici, care își ascultă maestrul, fără să clipească, mi-am spus ușor, în gând. Indiferent ce erau, au fost puși acolo și pentru întâlnirea cu mine. De asta au rezistat timpului, cotropirilor, urgiilor naturii și nevolniciei umane, 2000 dee ani! Pentru întâlnirea cu mine conurile acelea perfecte, trecute parcă prin cel mai fin diamant au rezistat atât! Iar eu mă simțeam măruntă și datoare.
Magnetic, hipnotizant, Sanctuarul Mare Circular își aștepta tributul. O seamă de blocuri de andezit, rânduite perfect, una lângă alta, una după alta, formau un cerc imens, din piatră perfect șlefuită. Apoi, lipit ca într-un tango etern, un alt rând de piloni, drepți, privind înspre soare, stătea parcă la taclale cu primul rând de blocuri de andezit. Partru intrări, fiecare în câte o altă zare a văzduhului asigurau, pe vremuri, accesul în acest templu. Probabil că majoritatea coloanelor de susținere erau realizate din lemn, de aceea, mărturie lor stau astăzi alte trunchiuri vechi de mai bine de 30 de ani, de pe vremea în care aici s-a turnat pelicula Dacii, regizată de Sergiu Nicolaescu. Se pare că aceste trunchiuri ar fi fost amplasate exact pe urmele carbonizate descoperite de către arhelogii care au descoperit Sarmizegetusa Regia. Dar despre istoria ei și descoperiri o să-ți povestesc cu altă ocazie căci acum e vremea doar pentru povești și destine.
Nu-s multe cuvinte în lumea asta care să poată ilustra cum m-am simțit acolo, privind sanctuarul acela imens. Într-adevăr, timpul se oprise. Vântul uitase să mai alerge. Soarele încremenise și el, deasupra mea. Pașii se opriseră. Inima nu mai gonea. Ajunsese acasă. Aici mă trăsese după ea atâția ani.
Acum, abia acum înțelegeam de ce gonea. Voia acasă. Și aștepta nerăbdătoare întâlnirea aceasta cu locurile ei dragi. O adusesem din nou, pe meleagurile din care își trăgea seva.
Atunci m-am hotărât să le știu fiecare petic de istorie. Atunci m-am hotărât să le scriu dacilor, istoria pe care o închiseseră în pietre și în inima mea. Atunci, în locul acela, cu ochii agățați de stâlpii aceia de lemn, mi-am schimbat tot cursul vieții.
Așa a apărut “De Sabie și Neam”, primul volum de versuri istorice despre daci. Așa s-au născut în anii care au urmat, expoziții de fotografie și excursii în care ghidul din mine, povestea altora despre istoriile antice ale Sarmizegetusei. Așa a schimbat cetatea vechilor daci, destinul unui om. Sau, în felul acesta, într-o fracțiune de secundă, a pus un destin, pe făgașul pe care trebuia să fie.
Nu știu cât timp trecuse de când contemplam toate aceste sanctuare. Rotunde, patrulatere, pietre sparte, zimțate, sau perfect șelfuite…pietrele acestea erau istoria mea, a noastră. Și tare păcat era să rămână în sufletele oamenilor, doar niște pietre. Probabil așa a gândit și UNESCO atunci când a înscris situl de la Sarmizegetusa Regia pe lista monumentelor de patrimoniu mondial.
Avusesem un vis. Un vis care se numea Sarmizegetusa Regia și pe care mi l-am văzut aievea, la 23 de ani. Au trecut mai bine de 20 ani de la acel vis și, în fiecare an, visul acela mă cheamă acolo. Între timp, drumul forestier este perfect circulabil, ba, chiar în întregime, asfaltat. Azi poți ajunge cu mașina tocmai până la poarta cetății. Nu mai este a nimănui. E păzită de ani buni de ochiul de vultur al unui dac dârz, Vladimir Brilinski. Dragostea lui pentru această cetate l-a pus la muncă și atunci când nimeni nu s-ar fi încumetat să facă ceva pentru ea. Ca și administrator al sitului, a stabilit taxă de vizitare, a scos gunoaiele de printre temple, a pus plăcuțe explicative peste tot și camere de luat vederi prin copaci.
Iar eu răsuflu ușurată cât este el acolo. Știu că mă pot întoarce an de an, să îmi mai semneze în cartea destinului și am să o găsesc tot acolo, nu ciuntită de cei care și-au dorit bucăți din ea, pe post de bibelouri. Mă cheamă an de an să-i cercetez tâlcurile. Să-i văd chipul, care, pe măsura trecerii vremii redevine cel pe care inima mea îl cunoaște de mai bine de 2000 de ani!
